Esti aici
Prima pagina > Motivational > Spune-mi NU , daca ma iubesti !

Spune-mi NU , daca ma iubesti !

De cate ori dorim ca celalalt sa faca ce si cum ii cerem noi pentru a ne simti bine?

De cate ori,atunci cand noi am avut asteptari spre o anumita reactie a partenerului nostru, si aceste asteptari s-au lovit de realitatea in care el/ea a reactionat altfel, am fost dezamagiti, frustrati,nervosi si am inceput sa ne simtim neiubiti, devalorizati, parasiti ?De exemplu „daca nu vine cu mine la evenimentul x, inseamna ca nu ma iubeste”, „daca nu danseaza cu mine, desi uraste dansul, nu ma gaseste atractiva”, „daca  nu ii place mancarea facuta de mine, nu ma apreciaza”..daca si daca si daca…..

Ce dovada mai mare de iubire poate fi decat sinceritatea celui de langa tine si maturitatea ta, prin care tu poti intelege ca are dreptul la propriile alegeri si prorpiile sentimente si ca tu iti poti pastra valoarea si increderea in tine(daca exista) delimitand acestea doua.Cream o toxica dependenta a sentimentelor noastre fata de  raspunsurilor verbale si non-verbale ale  partenerului la cererile noastre, dependenta care duce la santaj emotional-pentru a obtine totusi, reactiile pe care ni le dorim atat de muult si culmea la final tot noi ne privim ca fiind cei drepti, indreptatiti si nevinovati.

Libertatea de a simti diferit apartine fiecaruia dintre noi.De cate ori o negam sau dorim sa o schimbam pe ea, libertatea de a  simti a celui de langa noi, de tot atatea ori ne departam de evolutia personala, de armonia relatiei, de libertatea proprie prin care sa ne lasam sa simtim singuri, fara ca sentimentele noastre sa depinda de reflexia in celalalt.

Cat de linistitor poate fi atunci cand invatam ca sentimentele mele sunt doar ale mele, si ale lui/ei sunt doar ale lui/ei ?Cand stim ca nu avem de ce sa ne simtim vinovati ca nu simtim la fel despre anumite lucruri/fapte/trairi si ca prin acest fapt suntem atatd e puternici si nu neajutorati, ca sa avem nevoie de validare, de oglindire, de „umbra”.

Eu una as prefera fara dar si poate un barbat care sa isi poata pune limite in fata mea, decat unul care sa simta mereu sa imi aprobe deciziile, trairile, sa fie conform cu ale mele, ascunzandu-si persoana si neavand puterea de a isi spune propriile pareri, doar pentru ca, probabil, se teme ca nu ar coincide cu ale mele si acest fapt ar presupune el ca ar crea in mine un val de emotii mai putin placute, care, normal ca se vor revarsa tot asupra lui:)

Sa trasam limite de independenta nu este un lucru rau, ci o dovada de respect pentru propria persoana, dar si de sinceritate fata de partener sau copil.

Sa facem mereu sau in majoritatea timpului doar lucrurile pe altii ti le cer,doar pentru ca  sa se pastreze calmul, ca ei sa fie multumiti si tu sa nu te simti vinovat, acest lucru ne aduce deseori frustrare ,ne macina in interior, pentru ca ne stinge adevaratele dorinte.

A face tot ce este necesar, doar pentru ca cel de langa sa se simta bine(excludem aici copilul, deoarece menirea de parinte implica aceste lucruri in anumite masuri, regasite in responsabilitatea parentala) este, din punctul meu de vedere,nu numai o renuntare si anulare a sinelui, ci si transformarea intr-o dragoste falsa, in cea inchipuita de celalalt, si nu in cea care suntem si o putem oferi noi.

In cuplu, deseori unul dintre parteneri renunta sa isi puna sau exprime propriile limite si asta sub scuza „iubirii” si a „sacrificiului din iubire”.Si eu, si tu ati auzit, cu siguranta „facem cum vrei tu” ; „daca tie iti place asa facem”, „mergem unde hotarasti tu”…..Oricat si-ar dori o femeie un astfel de exemplar masculin dragut, care sa accepte orice hotarare a ei, aceasta „dragalosenie” va deveni cu timpul o corvoada pentru ea si o va face sa simta ca el defapt nu are nici o parere, nici o dorinta si ca la final, nici macar nu este interesat sa  se implice in luarea deciziilor, si il va transforma in ochii ei intr-un tip indiferent si care nu o mai priveste cu interes, ndin moment ce nu se implica sa aiba o opinie proprie.Si ea va incepe sa il devalorizeze, apoi sa se devalorizeze pe ea, simtind ca nici macar ea nu valoreaza in ochii lui,de vreme ce acesta nu ii da nici un feedback real si personal.Ea va simti la un moment dat ca vorbeste/traieste cu un strain, un om care se ascunde nu numai de ea, ci si de el insusi, un om care doar face pe plac, dar acre nu exprima ce ii place lui intr-adevar.Aceasta ascundere se face probabil si de teama reactiilor ei, caci ,din experienta relatiei lor, frustrarile pe care ea le manifesta cand nu primea reactiile dorite de ea de la el, se revarsau cu tune si fulgere asupra lui. Astfel dorinta ei ca el sa spuna intr-adevar ce gandeste si unde ii sunt limite se suprapune cu imaginea lui de mascul puternic si protector, el putandu-si redobandi in fata ei siguranta de sine.Dar…drumul este anevoios, si desi el poate incerca aceasta preluare a puternii sinelui sau, reusita lui depinde si de maturitatea prin care ea sa inteleaga, ca desi, el va avea alte sentimente/reactii decat cele dorite de ea, daca ea se respecta si il respecta si pe el, va sti ca sentimentele ii apartin lui, indiferent cum sunt ele, si ca este dreptul luis a simta astfel.Cu alte cuvinte, daca unul dintre parteneri vrea adevarul si adevarul spus nu coincide cu ce ii place sa auda…of, vai…acolo este marea lupta, lupta interioara…

Eu una din propria experienta pot confirma ca in momentul in care partenerii se regasesc ei pe ei insisi nu mai exista compromis si relatie toxica si lucrurile devin foarte line.Ceea ce este insa cel mai greu, este lupta cu sinele, sa ne vedem in oglinda si sa ne putem spune” nu sunt asa cum imi doresc, nu am viata pe care mi-o doresc, nici macar nu stiu cine sunt, pentru ca am fost pana acum ce „a trebuit” pentru ca sa pot trai in confort”.este vorba de acel confort pentru care facem compromisuri, acceptam toxicitatea proprie,dar si a unei relatii,doar ca sa fie „liniste si pace”.Cel mai greu este sa iesim de acolo si sa muncim cu noi insine.Daca partenerul este cel potrivit si munceste si el cu el insusi, lucrurile pot fi frumoase..dar, ma repet, din propria experienta de 13 ani de casnicie si chiar a dorintei de a fi un exemplu bun pentru copilul meu(faptul ca acel copil nu avea ca exemplu un cuplu fericit ne-a si facut sa ne gandim la divort si sa vedem daca putem lupta sa salvam relatia si daca merita, deci nu am fi ramas in relatie pt copil, deoarece am considerat ca va creste cu exemplul „asta este viata, trebuie sa traim asa”), am castigat aceasta lupta, doar luptand cu mine insami si ajungand sa evoluez.Faptul ca si partenerul meu a facut acelasi lucru face viata noastra si mai frumoasa, dar, suntem amandoi constienti ca drumurile noastre se pot oricand desparti si, ca , intregi fiind si siguri de sinele nostru, putem oricand sa ne traim viata unul fara celalalt, cand si daca vreodata lucrurile se vor schimba(ma refer la interese comune si dorinta de a merge pe acelasi drum).A ne pune limite inseamna a ne respecta pe noi insine, si pentru mine una, ca femeie este un sentiment de profunda iubire cand partenerul meu nu face lucrurile doar pt. a imi face mie pe plac, cand chiar ma refuza, pentru ca se respecta si nu i-ar face placere sa le faca.In acel moment am intelepciunea necesara sa stiu ca, desi ma iubeste, poate lucrul cerut de mine nu corespunde cu fiinta lui si ar fi un compromis..si doar atat….iubirea lui pentru mine nu va fi mai mica sau mai mare..si asta pentru ca eu stiu singura cat valorez:).In concluzie pentru mine a fost eliberator sa stiu ca viata si deciziile imi apartin si ca nu ma sacrific nici pentru sot, nici familie, nici copil si ca pot trai o viata impacata cu mine si alegerile mele si ca am langa mine oamenii care fac propriile lor alegeri,nu ca sa imi fie mie bine, ci pentru ca sunt alegerile lor.Deci eu una confirm ca se poate, dar….of……este mai usor sa spunem ca nu se poate, cu siguranta asta ne fereste atat de bine de munca cu propriul confort psihic.De la familiile in care crestem,copii fiind cu metoda in care santajul emotional este cea mai buna arma de a-l face pe celalalt sa faca ceea ce vrea ” santajistul”, pana la relatiile de cuplu in care inconstient folosim aceleasi metode….toate duc la toxicitate, toate vin sa spulbere ceea ce suntem in interior, dorintele si visurile noastre.Nu cred ca trebuie sa ma sacrific eu pe mine, cu visurile mele, dorintele mele, doar pentru a pastra o relatie, fie ca implica sau nu un copil.Bineinteles plecam de la premisa in aceasta discutie ca visurile si dorintele sunt unele ecologice(exclus cele agresive).Faptul ca am pus in balanta „daca ar fi sa traiesc singura viata pe care o doresc” cu ” sa renunt la dorintele si visurile mele doar ca sa imi pastrez linistea in familie” m-a facut sa imi dau seama ca desi dureroasa de recunoscut, decizia de a imi trai viata dorita chiar si singura(fara partener) era in adevarul cel mai adanc ceea ce imi doream.Norocul a facut ca omul de langa mine a luptat , la randul lui cu el insusi si nu a renuntat, doar ca sa fie „pace” fiind ca „asa trebuie”..oricand de ar fi sa ma intorc in acel moment, as spune punct si as trai viata mea!!!Viata mea nu este nici a partenerului meu, nici a copilului meu, ei, fiecare dintre ei au propriile vieti si toate acestea se intalnesc pe acelasi drum..si este o munca continua cu sinele, in a intelege ca inainte de a cere ceva cuiva, ca trebuie sa stiu sa ofer:)

Asadar de cate ori ai spus NU, pentru ca iubesti sincer?

Share Button
Anca
Sunt un om. Sunt o femeie. Sunt o sotie. Sunt o mama. Sunt o artista. Am inceput sa exist abia acum, la 35 de ani, sa fiu constienta de mine,de trairile mele,de ce imi doresc, de ceea ce pot. Sunt o forta nemarginita in a face ceea ce imi doresc si ce imi place. Sunt un val puternic care sare peste pietre sau le rodeaza pe cele brute care ii stau in cale. Sunt un vulcan cu pasiune pentru viata si frumos.
http://www.ancaradubasarab.ro

Lasă un răspuns

Top